Societatea umana s-a confruntat încă de la începuturile existenţei sale, cu două mari primejdii: focul şi apa. Este interesant de remarcat că deşi focul şi apa sunt elemente antagonice, au fost în acelaşi timp unele dintre cauzele cele mai importante care au dus la dezvoltarea civilizaţiei umane.

Omul, la început cu frică, apoi cu mai mult curaj, punându-şi în valoare gândirea, a căutat să le cunoască, să le stăpânească şi să le folosească în interesul său. În ceea ce priveşte focul, elementul cel mai periculos prin puterea sa de extindere rapidă şi de distrugere a unor mari cantităţi de bunuri materiale şi de vieţi omeneşti, cu toate realizările tehnice din ce în ce mai perfecţionate de-a lungul timpurilor, rămâne un inamic declarat al societăţii umane atunci când scăpat de sub control.

În toate timpurile, omul a folosit apa pentru stingerea focului, iar focul l-a folosit pentru a-şi confecţiona uneltele, maşinăriile, instalaţiile, vasele pentru oprirea apei, pentru prepararea hranei, confecţionarea armelor necesare vânatului etc. Este un fapt de domeniul evidenţei că istoria omenirii civilizate începe odată cu folosirea focului furat de oameni de la zei, cum spune legenda. Ca mai toate marile descoperiri omeneşti menite a ridica civilizaţia, şi acest instrument divin – focul – în scurtă vreme şi-a dovedit valenţele negative, distructive, reducând la neant, în câteva minute ori ore, creaţii ale omului făurite în ani, generaţii sau secole, distrugând însăşi fiinţa umană.

Focul este o ardere violenta, cu flacara, eventual însotita si de efecte sonore. Având înteles si de incendiu, de clipe de mare tensiune, de iuteala, de vioiciune, de agilitate, de neastâmpar, dar si de dor, de necaz, de durere, de jale etc., focul are o mitologie  fabuloasa (care  aminteste  de  istoria  descoperirii  focului  la  începuturile omenirii) si o istorie fascinanta, dar si reprobabila.

Miturile esentiale ale omenirii considerau ca focul este o sluga buna, dar si dusman nemilos.      Focul mitologic era atât motorul cauzal al vietii universului, cât si distrugatorul ei. Venerat de iranieni paravestici si zoroastici ca zeu viu si element sacru al vetrei, în India vedica în calitate de devorator al victimelor  si purificator, ca pedeapsa a zeului Jupiter împotriva regelui Tullus Hostilius, considerat ca originea, substanta actuala si factorul motor al tuturor lucrurilor inclusiv a sufletului omenesc de filozoful Heraclit din    Efes, adus oamenilor din ceruri de catre eroi civilizatori cum au fost semizeul Mani sau titanul Prometeu (care la furat de la Zeus), focul a adus mari foloase omenirii si înaintari ei spre civilizatia de astazi în prag de mileniul trei dupa Hristos, dar i-a adus si imense jertfe, distrugeri si pagube, zguduitoare dureri si suferinte individuale si colective.
Există aşadar, o istorie a focului care se confundă cu cea a omenirii, din cadrul căreia se poate extrage o istorie a focului-flagel, a incendiilor în evoluţia societăţii umane. Focul face parte din rândul marilor flageluri ale istoriei, alături de războaie, foamete, epidemii, inundaţii, cutremure, lăcuste etc. Începând din antichitate, toate marile aglomerări umane, oraşele, îşi au evoluţia marcată de mari incendii, fie de urmările războaielor, dar mai ales de neglijenţa ori nebunia umană. Au rămas în memoria umanităţii prin amploarea lor distructivă marile incendii care au mistuit: Roma, în anul 64 e.n. în timpul împăratului Nero, Londra în anul 1666, Kremlin în anul 1812, Reichstang 1933, instalarea regimului nazist în Germania, Tokyo, în urma teribilului bombardament din aprilie 1945, şi mai pot fi date şi alte exemple. Pentru distrugerea de bunuri culturale inestimabile rămâne ca un memento tragic incendierea prin arabi în secolul VII a bibliotecii din Alexandria, ce adăpostea memoria omenirii acumulată în 1500 de ani de civilizaţie, în 400 000 de lucrări. Ceva mai târziu au fost distruse 300 000 de manuscrise din voinţa suveranului Omar, dintr-o anexă a bibliotecii. A rămas celebră logica suveranului (adevărată sau falsă): „Dacă aceste cărţi sunt conforme Coranului, ele sunt inutile; dacă îi sunt contrare, atunci sunt periculoase. În ambele cazuri, trebuie făcute să dispară”. Şi au dispărut. Dansul bezmetic şi funest al flăcărilor a lăsat în urmă cenuşa, a oprit în loc sau a dat înapoi cu decenii şi chiar secole întregi, multe comunităţi umane, lipsindu-le de truda agonisită, de ştiinţa şi experienţa strânsă în paginile de arhivă. Iată de ce, încă din antichitate, activitatea de prevenire şi stingere a incendiilor a constituit o preocupare constantă a locuitorilor şi a autorităţilor luând naştere forme de organizare şi specialităţi premergătoare pompierilor moderni. Misiunea lor era aproape identică cu cea a armatei propriu-zise, apărarea bunurilor şi a vieţii locuitorilor. Se deosebea doar înfăţişarea duşmanilor şi mijloacele de luptă. Pe măsură ce societatea s-a dezvoltat şi au apărut aglomerările umane, sub forma satelor şi oraşelor, în faţa pericolului colectiv de incendiu, s-au luat măsuri din ce în ce mai perfecţionate pentru prevenirea şi stingerea incendiilor. Drumul parcurs a pornit de la acţiunile de intervenţie spontane, cu mijloace rudimentare (găleată, târnăcop, cange etc.), a continuat cu formarea unor societăţi de profesionişti voluntari şi a culminat cu constituirea unor unităţi militare specializate, dotate cu tehnică modernă. Cel mai vechi şi mai cunoscut utilaj de intervenţie pentru stingerea incendiilor a fost pompa de apă.
În Egiptul antic, pentru stingerea incendiilor, se utilizau pompe manuale.
În Roma antică, în numeroase orașe (care aveau străzile înguste și deci pericol ridicat de propagare rapidă a incendiilor), existau unități de pompieri, vigiles urbani, care nu erau dotate numai cu pompe și găleți, ci și cu catapulte pentru distrugerea zidurilor în cazul când acestea limitau accesul la focarul incendiului. Încă din anul 21 î.Hr. este atestată existența unei formații de luptă cu focul formată din 600 de sclavi.
Se spune ca prima divizie de lupta împotriva incendiilor a fost iniţiată de Marcus Licinius Crassus. Acesta s-a născut în jurul anului 115 BC într-o familie foarte bogată şi şi-a sporit averea prin furtişaguri şi tâlhării. Întrucât Roma nu avea atunci un sistem de stingere a incendiilor, Crassus şi-a înfiinţat propria brigadă de 500 de oameni care interveneau ori de câte ori izbucnea un incediu. Se povesteşte că aceştia ajungeau imediat la locul faptei, însă nu interveneau până la momentul la care Crassus agrea suma de bani cu proprietarul clădirii. Dacă acesta nu era de accord, clădirea era lăsată să ardă, iar Crassus o achiziţiona apoi la o valoare nesemnficativă de la proprietarul păgubit.
Roma a suferit numeroase incendii, dar cel mai celebru este cel din 19 iulie 64 d.Hr., care a început în zona Circus Maximus și a distrus două treimi din marea metropolă. Împăratul Nero a fost acuzat de producerea acestui dezastru, dar acesta a denunțat ca vinovată o comunitate ce se stabilise în regiune, cea a creștinilor.
Cetățile și orașele medievale erau prevăzute cu turnuri de supraveghere și aceasta nu numai în scopuri defensive, ci și pentru observarea potențialelor incendii.
Londra a fost atinsă de o serie de incendii, dintre care cele mai devastatoare au fost cele din anii 798, 982, 989 și mai ales cel din 1666, supranumit și Marele incendiu al Londrei, în urma căruia mai multe mii de locuitori au rămas fără locuință.
Primele furtunuri pentru pompieri au fost puse la punct de inventatorul olandez Jan Van der Heiden în 1672. Mărimea acestora și modul de racordare sunt valabile și pentru standardele actuale.
În ianuarie 1608, orașul american Jamestown (Virginia) a fost complet distrus de un incendiu.
În 1648, în New York este înființată o unitate de “supraveghetori de incendii”. Aceștia patrulau prin oraș verificând hornurile clădirilor.
Incendiile care au survenit în Boston în anii 1653 și 1676 au obligat autoritățile să ia măsuri ferme de prevenire.
Primele divizii moderne de pompieri au apărut la începutul secolului 18, în Franţa. În 1699, François du Mouriez du Périer, un om de o îndrazneală comercială remarcabilă, l-a convins pe regele Louis XIV să îi acorde monopolul pentru realizarea şi comercializarea pompelor portabile de prevenire a incendiilor. Acesta a oferit 12 pompe orasului Paris şi prima divizie de pompieri, Compagnie des gardes-pompes, a apărut, astfel, în 1716. François du Mouriez du Périer a fost numit director, funcţie ce a rămas în familia sa până la 1760.
Pompa manuală pentru stingerea incendiilor a fost realizată în 1725, de londonezul Richard Newsham. Astfel de pompe erau aduse la locul incendiului prin atelaje trase de cai. Mai multe persoane acționau brațelei pompei care putea furniza peste 10 litri de apă pe secundă, la o înălțime de câțiva zeci de metri.
În 1736, Benjamin Franklin înființează la Philadelphia compania Union Fire Company, formată din voluntari. Primii pompieri salariați apar pe teritoriul american, abia pe la jumătatea secolului al XIX-lea.
Pauline von Schwarzenberg, mama premierului austriac Felix zu Schwarzenberg, își pierde viața într-un incendiu survenit la ambasada Austriei din Paris. Acest eveniment tragic îl determină pe     Napoleon să pună bazele instituției pompierilor profesioniști în Franța, înființând, la 18 septembrie 1811, un detașament de pompieri, numiți “sapeurs-pompiers”.
În Regatul Unit, prima organizație de profil s-a creat în Edinburgh în 1824, urmând ca 8 ani mai târziu o astfel de unitate să apară și în Londra.
Primul camion destinat luptei împotriva focului a fost realizat în 1829, dar a fost omologat abia în 1860. Era prevăzut cu motor cu abur și era tras de cai. Pompele cu motoare cu combustie internă au apărut în 1907 în Statele Unite, urmând ca prin 1925 motoarele cu abur să dispară complet din înzestrarea trupelor de pompieri.
***
Despre stingerea organizată a incendiilor pe teritoriul de astăzi al României există dovezi încă din timpul Daciei romane, însă instituţia pompierilor este atestată la mijlocul secolului al XVIII-lea prin „steagurile de foc” din Bucureşti şi Iaşi, organizări bazate pe solidaritatea comunităţii în faţa primejdiei focului. Condiţiile concrete de la începutul veacului următor au determinat apariţia, la Bucureşti şi Iaşi, în 1845 şi, respectiv, în 1835, a primelor unităţi de pompieri militari, încadrate în armata permanentă, soldaţii urmând instrucţia de infanterie în paralel cu cea pompieristică.
Istoria începuturilor a consemnat participarea efectivelor de pompieri din Bucureşti la stingerea „Focului cel mare” din data de 23 martie 1847, sinistru care a distrus, atunci, peste 1800 de case şi prăvălii, precum şi la Bătălia din Dealul Spirii, care a avut loc la data de 13 septembrie 1848, moment de seamă al revoluţiei democratice din acel an. În memoria celor aproape o sută de ostaşi pompieri care au căzut în luptă, în Bucureşti a fost înălţat „Monumentul Pompierilor”.
Ulterior, după modelul primelor două unităţi, în principalele oraşe ale României, s-au înfiinţat servicii de pompieri profesionişti cu accentuat caracter militar, subordonate primăriilor. În anul 1874 s-au pus bazele Corpului Pompierilor Militari care cuprindea 15 unităţi care aveau în dotare şi baterii de artilerie. La războiul din 1877 – 1878, pompierii – artilerişti au participat cu forţa a şase baterii în compunerea armatei române, atât pentru apărarea teritoriului, cât şi la luptele din sudul Dunării, în Bulgaria de astăzi, împotriva armatei otomane.
Contactele europene, mai ales cu Regimentul de pompieri din Paris, aderarea la primul organism internaţional de profil, constituit în anul 1900, „Comitetul Tehnic Internaţional al Focului”, la care România este membru fondator, au impus începerea reorganizării pompierilor români, proces întrerupt de primul război mondial. Separarea de artilerie s-a produs la 2 august 1929, prin înfiinţarea Comandamentului Pompierilor, care făcea parte din structurile armatei române, iar, sub aspect administrativ, depindea de Ministerul de Interne. Această organizare a fost legiferată în anul 1936 când, pentru prima oară, se defineau misiunile pompierilor militari: „prevenirea şi combaterea sinistrelor pe tot cuprinsul tării”. Tot din acea perioadă datează şi investirea acestora cu atribuţii concrete în domeniul protecţiei civile, cel de-al doilea război găsindu-i organizaţi, până la nivelul subunităţilor, ca formaţiuni militare de pompieri – apărare pasivă.
Anii postbelici au conservat forma de organizare tradiţional militară a instituţiei pompierilor, procesul de modernizare cuprinzând, deopotrivă, planul conceptual şi cel material, la nivelul realităţilor tehnico – economice.

REPERE ISTORICE PRIVIND EVOLUŢIA ACTIVITĂŢII DE PREVENIRE SI STINGEREA INCENDIILOR IN ROMANIA

1734- Este emis, în orasul Bistriţa, “Regulamentul celor 10 vecinătăţi“. Printre măsurile luate de magistratului oraşului este şi aceea a împărţirii lui în aşa numitele vecinătăţi, în fiecare dintre acestea (10 la număr) fiind desemnaţi un conducător şi membrii vecinătăţii. În aceste regulamente erau consemnate persoanele care, in caz de incendiu, trebuiau sa actioneze cu tarnacoape, scari, topoare sau galeti si stabilite, in acelasi timp, locurile si persoanele la care se pastrau uneltele respective in cadrul fiecarei vecinatati.
1758- Primăria oraşului Oradea – Mare adopta dispoziţii care au format cadrul juridic pentru înfiinţarea formaţiunii de pompieri “prin obligativitate”. În cadrul acestui sistem, pe fiecare stradă au fost alese 20 de persoane (numai bărbaţi) cu obligativitatea de a se deplasa imediat la locul incendiului cu găleţi sau securi şi să participe la stingerea lui. De asemenea, pe fiecare stradă au fost numiţi câte doi bărbaţi care răspundeau de observarea şi alarmarea populaţiei în caz de incendiu. A fost înfiinţată “comisia pentru prevenirea, stingerea şi înlăturarea urmărilor incendiului”, cu misiuni specifice pe întregul cuprins al comitatului Bihor.
1766 – Apare primul regulament de prevenire şi stingere a incendiilor a oraşului Deva. Acest document, structurat pe patru capitole enumera primele măsuri de prevenire a incendiilor din România.
1774 – “Comisia pentru prevenirea, stingerea şi înlăturarea urmărilor incendiului”, cu misiuni specifice pe întregul cuprins al comitatului Bihor întocmeşte un proiect în domeniul stingerii incendiilor înfiinţand “Casa incendiaria” (casieria incendiilor), primul organ însărcinat cu asigurarea fondurilor băneşti necesare procurării şi reparării materialelor folosite la stingerea incendiilor. Sumele proveneau din taxele anuale plătite de cetăţeni, din taxele percepute la vânzări – cumpărări de imobile, precum şi din amenzi contravenţionale. În fiecare localitate din comitat s-au înfiinţat formaţiuni de pompieri “prin obligativitate”, fiind dotate cu sacale pe roţi, pompe de incendiu, scări, găleţi din pânză, căngi, cazmale si topoare.
1775 – Primăria Oradea hotărăşte împărţirea orasului din punct de vedere al intervenţiei la stingerea incendiilor, în patru sectoare. Tot atunci, în fiecare sector a fost numit câte un inspector de incendiu.
1776 – Pompierii din Oradea erau dotaţi cu: o saca pe roti, 4 sacale manuale, 9 scări de incendiu, 14 găleţi din pânză, 6 căngi, 5 cazmale şi 16 topoare. Asemenea dotări erau pentru toate localităţile din comitatul Bihor, atât urbane şi rurale, lucru ce denota preocuparea pentru prevenire şi stingerea incendiilor.
1788 – Se elaborează un regulament pentru stingerea incendiilor aparte pentru satele transilvănene, semnat de împăratul Iosif al II-lea. În preambul, putem citi următoarele: “Voind a preîntâmpina, în măsura în care se poate, urmările nefaste şi atât de largi a arderilor ce au loc în localităţi, am socotit necesar introducerea acestor rânduieli care urmăresc: prima dată, prevenirea izbucnirii focului; a doua oară, observarea lui neîntârziată; a treia oară, stingerea sa cât mai grabnică; a patra oară, preîntâmpinarea unor urmări nefaste posibile după stingera focului”.
Regulamentul prevedea şi obligaţia de a raporta toate incendiile, conducerii comitatului care trebuia să cerceteze cauzele incendiului. În cazul în care se stabilea că incendiul a avut loc din neglijenţa cuiva sau că a fost provocat dinadins, urmau ca vinovaţii să fie traşi la răspundere şi să suporte consecinţele.
Partea cea mai valoroasă a regulamentului o constituie cea referitoare la măsurile de prevenire, care enunţă principii valabile şi astăzi, printre care enumerăm: interzicerea iluminatului cu surse deschise; folosirea unor surse de încălzit sau coşuri necorespunzătoare; folosirea unor surse de foc şi încălzit în vecinătatea materialelor inflamabile.
1794 – existau în Bucureşti Steagurile de Foc. Documentele ne arată existenţa a două căpitănii de foc, organizate pe lângă spătărie, cu câte un „steag” fiecare şi cu 24 – 25 de oameni, slujind alternativ, cu săptămâna.
1801 – magistratul oraşului Timişoara a dat o dispoziţie scrisă prin care obligă toţi cetăţenii: să respecte şi să ia toate măsurile împotriva focului; să repare şi să întreţină în stare bună toate fântânile, fiind interzisă neglijarea acestora.
1813 – magistratul oraşului Timişoara a elaborat un document în care se face descrierea şi modul de folosire a stingătoarelor, instrument folosit pentru stingerea incendiilor în gospodării.
1823 – ia fiinţă Formaţia voluntară de pompieri din comuna Peciu Nou (Timiş) cu un efectiv de 50 de persoane, care avea în dotare 4 pompe manuale, fiecare pompă având un furtun de 20 m lungime.
1832 – o dispoziţie a magistratului oraşului Piteşti, pretindea ca la fiecare prăvălie să se găsească “o putină, o doniţă şi un topor.”
1864 – Este semnalată la Orăştie “Societatea Victoria contra incendiilor”. Era o societate bazată pe voluntariat, care se constituie într-un corp semimilitar cu exerciţii de stingere a incendiilor cu alarmări ca să se vadă timpul de reacţie într-o situaţie dată şi care reprezenta, deşi era pe bază de voluntariat, un exemplu de disciplina si spirit civic. De aici rezulta ca la Orastie, in anul 1864, au fost create primele formatii de pompieri, organizate in stil militar, de pe teritoriul de astazi al judetului Hunedoara
1833 – proiectul de organizare „Formiruirea comandei de foc supt numirea de roată de pompieri pentru  oraşul Bucureşti”
1835- se constituie la Iaşi prima “Roată de pojarnici”  după proiectul de organizare. La 15 mai, în acelaşi an, „roata de pojarnici” intră în funcţiune. Caracterul militar îl confirmă şi denumirea de „roată”, corespunzând structurii şi organizării companiei. Cazarma în care funcţiona, personalul care provenea de la alte unităţi militare şi care îşi menţinea gradele, uniforma (în bună măsură), obligaţiile şi drepturile aferente, instrucţia cu specific militar (dar şi pregătirea profesională pompierească), dotarea cu armament confirmau organizarea de tip militar a primei unităţi de pompieri.
1839 – Ocârmuirea judeţului Argeş face cunoscut magistratului oraşului Piteşti să se ia măsuri pentru ca în timpul zilei să se facă de serviciu la “comanda de foc – numai de tulumbagii, iar noaptea să se afle toţi în funcţie”.
1840 – se înfiinţează prima formaţiune de pompieri din orasul Turnu Măgurele.
1844 – se infiinteaza comanda de pompieri din Bucuresti având efectivul unei companii
1845 – a fost organizată prima Roată de pompieri militari din Bucuresti. Aceasta primeşte „botezul focului” în data de 4 august 1845, când pompierii militari au stins un incendiu izbucnit în Bucureşti. Această faptă a fost remarcată de domnitorul Gheorghe Bibescu: „Am văzut asemenea cu plăcere bărbăţia şi îndrăzneala pompierilor noştri, bărbăţia atât mai însemnată cu cât aceasta a fost pentru dânşii cel dintâi prilej de a se arăta într-o slujbă în care au intrat de puţină vreme”.
1848 – Anul 1848 a consacrat virtuţile patriotice şi jertfa de sine a pompierilor militari români pentru idealurile democraţiei şi independenţei: la 13 Septembrie, sângele ostaşilor Companiei de pompieri din Bucureşti şi al infanteriştilor înroşea cazarma din Dealul Spirii, în lupta cu armata otomană venită să înăbuşe mişcarea revoluţinară paşoptistă. Din cei peste 100 de morţi şi tot atâţia răniţi, majoritatea jertfelor au fost din rândul pompierilor, ei aflându-se în vâltoarea încleştării; astfel, Dealul Spirii a devenit, prin această faptă de arme, un simbol al jertfei şi iubirii de ţară. 13 Septembrie a fost celebrată an de an, fiind oficializată după război şi desemnată ulterior ca Ziua Pompierilor din România, în toate documentele de funcţionare a Corpului Pompierilor Militari.
1855- cârmuitorii oraşului Târgovişte au hotărât printr-un jurnal, construirea în jurul Turnului Chindiei a unor încăperi pentru “Comanda Focului”;
1860 – domnitorul  ALEXANDRU IOAN CUZA hotărăşte că „pompierii districtelor din Moldova, care prin chiar constituirea şi ierarhia lor militară, urmează de acum înainte a fi supuşi legii ostăşeşti, precum sunt dorobanţii şi grănicerii din Ţara Românească”
- se stabileşte uniforma pompierilor în ambele Principate; ea avea culoarea bleumarin cu epoleţi metalici în formă de solzi, coif metalic cu egretă, semnul de armă fiind două toporaşe încrucişate de culoare roşie. Ulterior, se va recurge la simplificarea ţinutei de incendiu.
- 24 mai 1860, Al. I. Cuza a promulgat Legea pentru recompensarea ostaşilor participanţi la bătălia din Dealul Spirii. Presa timpului a relatat şi comentat pe larg evenimentul. Astfel, „Steaua Dunării” aprecia că a fost înfăptuit un act de dreptate, în timp ce „Românul” sublinia că „… era un act de preţuire şi de recunoştinţă faţă de cei care,  la 1848, au scăpat onoarea şi viaţa naţiunii române”.
1864 – se adoptă Legea de organizare a puterii armate. Se păstrează dubla dependenţă a unităţilor de pompieri faţă de Ministerul de Război şi Ministerul de Interne, prin autorităţile locale. Până la Legea din 1864, în principalele oraşe din Muntenia şi Oltenia funcţionau comenzi de foc urbane aflate sub dependenţa municipalităţilor. Prin această lege se prevedea militarizarea pompierilor din Muntenia şi Oltenia, după modelul pompierilor din Moldova, aceştia urmând să fie încazarmaţi, să fie gradaţi, să poarte uniforme. În acest context, se creau condiţii favorabile întăririi serviciului pompierilor din întreaga ţară.Tot în spiritul întăririi serviciului pompierilor, legea prevedea ca pentru oraşele mari să fie prevăzută „pe fiecare an o subvenţiune în bugetul statului”. Pentru aceste comenzi urbane legea stabilea ca recrutarea să se facă prin voluntariat, dintre cei care nu făceau parte din armata permanentă. Termenul de serviciu era de trei ani, după care acesta se putea reînnoi. Se mai prevedea ca, la expirarea termenului în aceste comenzi, pompierul să treacă în garda orăşenească sau miliţie până la expirarea vârstei.
Efectivul total al pompierilor militari, în anul 1864, era de 27 de ofiţeri, 5 funcţionari şi 728 de soldaţi. În august 1864, s-a stabilit ca fiecare corp de oaste să aibă câte o vivandieră. Uniforma acesteia era asemănătoare cu cea a soldaţilor, fiind completată cu o pălărioară maro cu egretă roşie, un şorţuleţ alb şi o fustă plisată purtată pe deasupra pantalonului. În ceea ce priveşte atribuţiile vivandierei, acestea au fost stabilite ulterior printr-un regulament special. În esenţă, aceste atribuţii erau de natură medicală.
1865 – Prin Decret al domnitorului A. I. Cuza, s-au înfiinţat în toate capitalele de judeţ Comenzi de incendiu pe lângă primării.
- Guvernul Romaniei a trimis în Craiova pe Marin Gurănescu, însoţit de 4 soldaţi pompieri din Bucureşti pentru “Organizarea Companiei de Pompieri ”. La 8 octombrie 1865 membrii Consiliului Orăşenesc  au hotărât aprobarea celor 20 de posturi de gardişti de zi, 2 caporali şi a ofiţerilor lor precum şi a celor 8 posturi de ajutoare ale căpitanului de barieră formând Compania de Pompieri Craiova.
1869 – au fost înfiinţate brigăzi de pompieri voluntari în cartierele Iosefin, Elisabetin şi Fabric din oraşul Timişoara, La conducerea fiecărei brigăzi se afla un director general (care era şi comandant), adjunctul directorului general (locţiitor al comandantului), un alt adjunct care se ocupa de instruire, secretarul formaţiei, casierul, medici şi avocaţi. Existau şi un fel de subunităţi: grupa ce executa mânuirea uneltelor pentru demolări, grupa pentru salvarea oamenilor şi grupa pentru salvarea bunurilor.
-  La Braşov se înfiinţează prima “reuniune a pompierilor voluntari”
1870 – In Timisoara apare un statut cu “obligaţii pompieristice pentru poliţie”, în care se interzicea depozitarea lemnelor şi a paielor în poduri, trecerea străzilor cu facle, aprinderea ţigărilor în incinta teatrului, pârlitul porcilor, aprinderea focurilor de paie şi iarbă uscată, lăsarea lumânărilor aprinse în case. Erau prevăzute controale ale hornarilor şi se verifica dotarea atelierelor de meseriaşi cu pompe, butoaie de apă, scări, găleţi şi căngi, neparticiparea cetăţenilor la stingerea incendiilor fiind sancţionată cu amenzi.
1871 – s-a promulgat “Regulamentul asupra Comenzilor de Pompieri Urbani” care prevedea obligativitatea tuturor oraselor tarii de a avea “o comanda de pompieri”.
1874 – Legea din 12 martie 1874 punea capat procesului de reorganizare, pe baze militare, a serviciului de pompieri din Romania , extinzand unitatile de pompieri in toate orasele mari, ea constituind actul de nastere al institutiei pompierilor militari. Articolul 37 al acestei legi specifica organizarea pompierilor din Bucuresti si Iasi, precum si ai resedintelor din judet ca trupe de artilerie. Ei depind direct de Ministerul de Razboi. Prin decretul 1588/1874, se înfiinţează funcţia de “inspector al Corpului Pompierilor Militari”,
- Primăria oraşului Rm.Vâlcea face demersuri către Prefectură şi Regimentul 11 Dorobanţi „ca să se găsească un număr de 10 pompieri cu un şefu, bine disciplinaţi, dintre soldaţii ieşiţi din armată” şi, de asemenea, se interesează la Ministerul de Resbel, pentru achiziţionarea unei pompe noi, ”din cele ce au pentru Bucureşti”. Urmare a acestor demersuri, Ministerul de Interne comunică Prefecturii judeţului Vâlcea că, prin Decretul nr.1371 din 1 Iulie 1874, s-a „confirmat în funcţiunea de Comandant al pompierilor din oraşul Râmnicu – Vâlcea, sergentul major C. Teodorescu, fostul Comandant de pompier în oraşul Giurgiu. Acesta este momentul când Comanda de foc din Rm.Vâlcea iese din subordinea Poliţiei şi începe să se constituie ca o structură bazată pe principii şi reguli militare.
- la 28 martie se infiinteaza Secţia de Pompieri Piteşti a cărei structură era stabilită prin Decretul 702/1874.
1872 – Primăria oraşului Oradea a fost aprobat Statulul de funcţionare al “Asociaţiei pompierilor voluntari din Oradea” cu un număr de 165 de membri, concomitent cu formarea primului “Corp al pompierilor plătiţi”, iniţial cu un efectiv de 13 pompieri profesionişti. Cei 165 de membri trebuiau să fie bărbaţi care împliniseră vârsta de 18 ani şi erau împărţiţi în căţărători, pompagii şi păzitori de bunuri. Averea asociaţiei se compunea din fondurile încasate de la populaţie, din taxele de înscriere a membrilor fondatori (cel puţin 100 de forinţi), a membrilor patroni (contribuiau trei ani consecutiv la veniturile asociaţiei cu cel puţin 3 forinţi anual), din taxele plătite de membri susţinători sau donaţii ori sume încasate cu ocazia organizării de serbări. O perioadă, comandantul pompierilor voluntari conducea activitatea ambelor formaţii de pompieri. Încă de la înfiinţare, aveau sediul comun, intr-o clădire situată în gospodăria orăşenească din Oradea.
1873 – la Lugoj, Ştefan Putnik, secondat de un mănunchi de cetăţeni fruntaşi, a reuşit să pună bazele organizaţiei pompiereşti Corpul pompierilor voluntari din Lugoj.
1874 – pompierii oraşului Craiova sunt transformaţi în unităţi de pompieri militari.
1875- în localitatea Deta, s-a hotărât înfiinţarea unei asociaţii sub denumirea Reuniunea pompierilor voluntari din Deta.
1878 – la Periam (Timis) ia fiinţă Formaţia voluntară de pompieri
1879 – Guvernul României hotărăşte gruparea secţiilor de pompieri în baterii în cadrul celor 4 divizii teritorial-militare în care era împărţită ţara;
- La Recaş (Timis) ia fiinţă Formaţia voluntară de pompieri
1881- este semnalată funcţionarea, în localităţile  Baia de Criş, Haţeg, Pui, Dobra şi alte localităţi din zona Hunedoara a formaţiunilor de pompieri civili. La Baia de Criş este semnalată existenţa acestei formaţiuni  începand cu 31 iulie 1881, pe baza unui statut care denumeşte instituţia respectivă : “Societatea pompierilor voluntari din Baia de Cris”.
1883 – ministrul de război, C. Bratianu, propune integrarea bateriilor teritoriale de pompieri în organica regimentelor de artilerie, făcând să dispară astfel serviciul de pompieri.
1884 – primăria oraşului Cluj hotărăşte  înfiinţarea primei formaţiuni de pompieri angajati (plătiţi de primărie), cu sediul în incinta primăriei, forma de organizare în care pompierii clujeni îşi desfăşoară activitatea pâna în 1936.
1885 – în judeţul Sălaj, înfiinţat  la 1876, prin unificarea comitatelor Solnocul de Mijloc şi Crasna, apare primul regulament privind prevenirea şi stingerea incendiilor Acest regulament stabileşte scopul pazei contra incendiilor. Comuna era datoare să verifice trimestrial toate clădirile, luând măsuri pe loc în caz de nerespectarea regulilor de prevenire a incendiilor. Regulamentul stabilea: curăţirea coşurilor, îndepărtarea obiectelor combustibile din podurile locuinţelor şi asigurarea apei necesare în fiecare comună etc.
1890 – apare un nou Regulament al pompierilor, la Timişoara, prin care se impuneau noi condiţii de securitate la incendiu şi dotarea locuinţelor cu mijloace de stingere (butoaie, găleţi, scări, târnăcoape etc.).
1891 – prin Ordinul General nr. 3149 din 09.07.1891 al Ministerului de Razboi se desfiinţează Bateriile de Pompieri artilerişti şi se înfiinţează în oraşe Secţii de Pompieri.
1894 -  la Zalău se înfiinţează Asociaţia  pompierilor voluntari.
1901 – la 16 septembrie  s-a inaugurat  Monumentul Pompierilor. Valoarea artistică şi semnificaţia sa istorică au fost apreciate, acesta fiind inclus între lucrările sculpturale de seamă din Capitală, mai ales în rândul celor închinate Revoluţiei Române din 1848.
-  la Şimleu Silvaniei şi Jibou se înfiintează asociaţii de pompieri voluntari.
1902 – se infiinţează Secţia de Pompieri Câmpulung Muscel.
1910 – la Oradea este elaborat şi aprobat Regulamentul de funcţionare al pompierilor profesionişti ai oraşului, care prevedea: un comandant, 3 şefi de grupă, 14 pompieri clasa I-a şi 3 pompieri clasa a II-a. Astfel, numărul pompierilor profesionişti a fost mărit la 31 de persoane.
1912 – prin înaltul Decret Regal nr. 2222, s-a înfiinţat Inspectoratul Pompierilor Militari.
1920 – la Oradea s-a constituit “Corpul Pompierilor Publici”, formaţiune integrată Primăriei oraşului şi subordonată, prin comandantul ei, direct primarului. Care primar avea obligaţia să se îngrijească de pregătire, dotarea şi retribuirea acestora.
1924 – primăria Tg. Mureş elaborează şi votează „Regulamentul Poliţiei de incendiu al oraşului” , care în capitolul intitulat “Dispoziţii generale” cuprinde dispoziţiuni şi norme care “servesc la stingerea focului şi împiedicarea izbucnirii incendiului”. Din Regulament, se deduce că în oraş exista şi funcţiona societatea pompierilor voluntari şi de salvare care erau obligaţi să conlucreze cu pompierii de profesie ai oraşului, în toate cazurile. De asemenea erau prevazute masuri de prevenire a incendiilor, norme privind modul de amplasare al atelierelor, fabricilor etc. cu pericol de incendiu, obligativitatea administratiei locale de a executa controale o data pe an sau de mai multe ori pe timp de seceta pentru a cerceta toate edificiile, şi a se convinge că mijloacele legale pentru stingerea focului se află în stare bună  şi că rezervele de apă prescrise se află în locuri potrivite. Conform Regulamentului, numărul pompierilor de profesie au fost stabiliţi la 10 şi 10 pompieri ajutori, plus un instructor sau un instructor şi un comandant. Remunerarea pompierilor se făcea ca şi la ceilalţi funcţionari publici, în plus mai beneficiau de un concediu de 8 zile anual, concediu medical plătit până la 3 luni, ţinută compusă din ţinută de vară, formată dintr-un pantalon, veston şi capelă, distribuită în fiecare an; ţinută de iarnă care o primeau din doi în doi ani şi se compunea dintr-o manta la 4 ani, o pereche de bocanci în fiecare an şi o pereche de cizme din piele, pe durata de doi ani.
1929     -  la 2 august – Inspectoratului Pompierilor Militari se transforma in comandament de armă,
- apariţia primei reviste de specialitate:Buletinul Pompierilor Români, care funcţionează şi astăzi, sub tituatura de Pompierii Români.
1936 – Legislativul României votează “Legea pentru organizarea pompierilor”, promulgată prin Înaltul Decret nr. 815 din 3 aprilie 1936 şi publicată în “Monitorul Oficial”, nr.80 din 4 aprilie acelaşi an. Legea a hotărât încadrarea într-un sistem unitar al tuturor serviciilor de pompieri din România.
1945 – În Ordinul Marelui Stat Major nr. 51.666 din 5 mai 1945 se stipula că „Pompierii militari vor trece cu organizarea actuală la Ministerul Afacerilor Interne, figurând numai în organizarea şi situaţiile armatei – Ministerul de Interne va prelua asupra sa dotarea, întrebuintarea şi inducţia acestui personal”. Ca urmare a acestui ordin, Comandamentul Corpului Pompierilor Militari redevine Inspectoratul General al Pompierilor.
1949 – Se revenirea la denumirea de Comandament al Pompierilor.
1950 – Conform Legii 5/1950 privind organizarea administrativ-teritoriala a României, grupurile de pompieri capătă denumirea de „servicii regionale de paza contra incendiilor”.
1952 – „Serviciile regionale de paza contra incendiilor” devenin „Grupuri regionale ”
1968 -Este adoptată Legea 57/1968 pentru organizarea administrativ-teritorială a României, conform căreia se înfiinţau 39 de judeţe, lege care duce la înfiinţarea grupurilor judeţene de pompieri şi a Grupului de pompieri al municipiulă “Şcoala de ofiteri pompieri” actuala “Facultate de Pompieri”.
1986 -  Se înfiintează Şcoala  de Subofiţeri  Pompieri  “Pavel Zăgănescu” Boldeşti
2004 – Conform H.G.R. 1490 /2004, modificată şi completată de H.G.R. 1514 din anul 2005, prin fuziunea Comandamentului Protecţiei Civile şi Inspectoratului General al Corpului Pompierilor Militari ca unitate subordonată Ministerului Administraţiei şi Internelor se infiinţează Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă (I.G.S.U.).